In ultima vreme am fost pusa in situatia de a-mi re-evalua ideile si sperantele cu privire la imbinarea absoluta (privita ca absorbtie totala) a celui de langa noi, la dificultatile intampinate, am impresia, chiar si de catre cele mai "stabile" cupluri.
Am observat cu oarecare uimire o nevoie de singuratate, de intrare in propriul univers, de claustrare si insingurare voita, constienta si, in functie de fiecare, mai mult sau mai putin asumata, chiar si atunci cand cei doi au enrom de multe lucruri in comun. Si atunci intrebarea care-mi sta pe muchia scoartei, gata sa explodeze in constientul articulat : de ce nu putem sta langa o alta persoana la modul continuu ? De ce avem nevoie, chiar si n cazul unei relatii fericite (a se intelege "impartasite reciproc") de momentele noastre de singuratate ? Unde se opreste capacitatea noastra de a-l insusi, de a-l accepta pe celalalt ca pe sine ? In ce moment exact sistemul nostru imunitar se trezeste si isi da seama ca are de-a face cu un corp strain ? Si cum de pana in acel punct, nevoia asta de trezire nu s-a facut resimtita ? Care este declansatorul ?
Cineva imi spunea mai demult, ca pentru a intari aceasta senzatie de incapacitate totala de absorbtie a celuilalt, ca cea mai buna relatie este aceea care da posibilitatea pauzelor intre intalniri. Cumva convietuirea alaturi de celalalt ar duce invariabil la un cumul de secvente continue si intense, care, fara aceste pauze, ar exploda la un moment dat in tot felul de forme nefaste.
Idealismul meu m-a impins intotdeauna spre incercarea de a ma autoconvinge (sau auto-dezamagir?) ca exista o scapare, exista o posibilitate , exista acel seaman care ar reusi sa se inrudeasca cu tine in asa grad incat ar fi perceput organismul/universul tau ca facand parte din el. Trebuia sa existe asa ceva. Anii si implicit experienta si-au spus cuvantul si trebuie sa recunosc, nu fara o oarecare tristete, ca asertiunea de mai sus ar putea fi valabila.
Mi s-a intamplat sa constientizez pe propia piele aceasta forma de autism, de a-socializare, chiar si in momentele in care, nevoia de insingurare, de evadare, nu-si avea rostul. Adica chiar si in acele momente in care eram alaturi de cineva al carui univers, fel de a fi, rezonau aproape in totalitate cu ceea ce sunt eu. Fericirea gasirii unei astfel de persoane, a constientizarii limbajului comun, a facut repede loc dezamagirii provocate de sentimentul destul de de iritant al nevoii de insingurare. "Macar si pentru cateva ore!".
Si atunci, intervine intrebarea logica : "de ce ?" De ce nu suntem capabili de o asimilare totala ? Ce ne impiedica ? Merg si mai departe si ma intreb (la modul pur ideatic desigur) daca oare oamenii nu ar fi facuti mai degraba pentru a trai singuri decat pentru a accepta un semen langa ei. Imi imaginez omul lui Rousseau care,pe langa a fi inzestrat a priori cu constiinta virtutii si a dreptatii, ar mai avea si aceasta "gena" a singularitatii si de aici si a nevoii de singuratate. Cu alte cuvinte, realitatea cotidiana infatisandu-l alaturi de semeni nu ar fi altceva decat o dovada a unei necesitati exterioare lui, a unei alteritati venite din afara.
Avem nevoia de dragostea celuilalt pentru a ne accelera. Avem nevoie de prezenta lui pentru a ne raporta la exterior. Dar in acelasi timp, excelam , inainte de toate, in propii ochi. Ne raportam mai intai la propriul univers. Idealurile si telurile noastre sunt, de celemai multeori, reflecte clare ale unei lumi interioare si nu proiectii deziderative exterioare. Nu putem fiinta fara semeni pentru ca lumea interioara are nevoie de o raportare la exterior. Avem nevoiue de linii conductoare venite din afara noastra. Si totusi, odata confirmate aceste linii, imboldul natural spre introvertire, spre reintoarcere la sine isi face simtita prezenta.
Merg mai departe atunci si ma gandesc la conceptul de familie ca nucleu, ca acceptare constienta a impartasirii propriei sfere cu altcineva. Cat de naturala e ? Care ar fi reversul ? Cum reusesti sa imbini cele doua nevoi fara a te suprima, fara a acumula frustrari "postmoderne" si de tot felul ? Cat aloci (ca timp mai mult decat intensitate" fiecareia pentru a mentine echilibru acceptabil ?
A urma, poate....
Am observat cu oarecare uimire o nevoie de singuratate, de intrare in propriul univers, de claustrare si insingurare voita, constienta si, in functie de fiecare, mai mult sau mai putin asumata, chiar si atunci cand cei doi au enrom de multe lucruri in comun. Si atunci intrebarea care-mi sta pe muchia scoartei, gata sa explodeze in constientul articulat : de ce nu putem sta langa o alta persoana la modul continuu ? De ce avem nevoie, chiar si n cazul unei relatii fericite (a se intelege "impartasite reciproc") de momentele noastre de singuratate ? Unde se opreste capacitatea noastra de a-l insusi, de a-l accepta pe celalalt ca pe sine ? In ce moment exact sistemul nostru imunitar se trezeste si isi da seama ca are de-a face cu un corp strain ? Si cum de pana in acel punct, nevoia asta de trezire nu s-a facut resimtita ? Care este declansatorul ?
Cineva imi spunea mai demult, ca pentru a intari aceasta senzatie de incapacitate totala de absorbtie a celuilalt, ca cea mai buna relatie este aceea care da posibilitatea pauzelor intre intalniri. Cumva convietuirea alaturi de celalalt ar duce invariabil la un cumul de secvente continue si intense, care, fara aceste pauze, ar exploda la un moment dat in tot felul de forme nefaste.
Idealismul meu m-a impins intotdeauna spre incercarea de a ma autoconvinge (sau auto-dezamagir?) ca exista o scapare, exista o posibilitate , exista acel seaman care ar reusi sa se inrudeasca cu tine in asa grad incat ar fi perceput organismul/universul tau ca facand parte din el. Trebuia sa existe asa ceva. Anii si implicit experienta si-au spus cuvantul si trebuie sa recunosc, nu fara o oarecare tristete, ca asertiunea de mai sus ar putea fi valabila.
Mi s-a intamplat sa constientizez pe propia piele aceasta forma de autism, de a-socializare, chiar si in momentele in care, nevoia de insingurare, de evadare, nu-si avea rostul. Adica chiar si in acele momente in care eram alaturi de cineva al carui univers, fel de a fi, rezonau aproape in totalitate cu ceea ce sunt eu. Fericirea gasirii unei astfel de persoane, a constientizarii limbajului comun, a facut repede loc dezamagirii provocate de sentimentul destul de de iritant al nevoii de insingurare. "Macar si pentru cateva ore!".
Si atunci, intervine intrebarea logica : "de ce ?" De ce nu suntem capabili de o asimilare totala ? Ce ne impiedica ? Merg si mai departe si ma intreb (la modul pur ideatic desigur) daca oare oamenii nu ar fi facuti mai degraba pentru a trai singuri decat pentru a accepta un semen langa ei. Imi imaginez omul lui Rousseau care,pe langa a fi inzestrat a priori cu constiinta virtutii si a dreptatii, ar mai avea si aceasta "gena" a singularitatii si de aici si a nevoii de singuratate. Cu alte cuvinte, realitatea cotidiana infatisandu-l alaturi de semeni nu ar fi altceva decat o dovada a unei necesitati exterioare lui, a unei alteritati venite din afara.
Avem nevoia de dragostea celuilalt pentru a ne accelera. Avem nevoie de prezenta lui pentru a ne raporta la exterior. Dar in acelasi timp, excelam , inainte de toate, in propii ochi. Ne raportam mai intai la propriul univers. Idealurile si telurile noastre sunt, de celemai multeori, reflecte clare ale unei lumi interioare si nu proiectii deziderative exterioare. Nu putem fiinta fara semeni pentru ca lumea interioara are nevoie de o raportare la exterior. Avem nevoiue de linii conductoare venite din afara noastra. Si totusi, odata confirmate aceste linii, imboldul natural spre introvertire, spre reintoarcere la sine isi face simtita prezenta.
Merg mai departe atunci si ma gandesc la conceptul de familie ca nucleu, ca acceptare constienta a impartasirii propriei sfere cu altcineva. Cat de naturala e ? Care ar fi reversul ? Cum reusesti sa imbini cele doua nevoi fara a te suprima, fara a acumula frustrari "postmoderne" si de tot felul ? Cat aloci (ca timp mai mult decat intensitate" fiecareia pentru a mentine echilibru acceptabil ?
A urma, poate....
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire