Inghesuiala. Forfota. Griji. Ganduri razlete. Imagini fugitive. Retine indiferente. Geamuri incetosate. Reclame cu scrieri multicolore. Zumzait anodin si continuu al unei dimineti in autobuz. Nici macar nu mai stai sa iti spui ca va trece, sa te opresti asupra cuiva sau ceva. E acolo, fiinteaza langa tine iar tu vei face parte din acest peisaj pentru inca 15-20 de minute.
Vei fiinta la randul tau intr-o acceptare muta si indiferenta. E un dat. Ca spalatul pe dinti. 3 minute dimineata si seara. 15-20 de minute de mers zilnic cu autobuzul. 1 minut de legat sireturile dimineata. Toate date. Toate acceptate. Toate mecanicizate. Pana la detasare afectiva completa.
Si statiile se succed. Mai observi din cand in cand, ca un automatism, statii sau cladiri. Iti mai ridici privirea, poate in mod ritualic, catre cate o anumita vitrina pe langa care treci zilnic. Gestul marcheaza deja scurgerea unui anumit timp, a unei anumite distante. Iti mai arunci privirea in jur, pentru a o intoarce repede spre gandurile proprii. Ca in aceasta dimineata.
Ocupa cele doua scaune din fata ta. Nemiscati ca niste statui. El, la vreo 70 de ani, cu fruntea brazdata de doua cute puternice. Ei i-ai da aceeasi varsta. Un zambet de liniste creionat parca in coltul gurii.
Observi, cu oarecare intrigare, ca automatismul tau nu-si urmeaza calea si in loc sa-ti reintorci privirea spre geam, ramai atintit in fata. Vitrina care marcheaza jumatatea drumuluia trecut fara ca tu sa o observi. Iti dai seama dar ramai fixat, absorbit, in aceeasi pozitie.
El isi intorce usor capul spre ea. O priveste putin dupa care zambeste plin de blandete. Parca pentru el. Isi intoarce capul inapoi si din nou par ca doua statui cu priviri paralele, scaldate intr-o liniste eterna. Mana ei se desprinde din poala si, fara a iesi din fixitatea statuara, se duce spre el. Ii atinge mana.El o desface pe al lui din prinsoarea celeilalte si i-o ofera. Ea il mangaie incet, bland,de parca i-ar transmite tot universul prin simpla atingere. Privirile lor, paralele, nemiscate, parca si-au schimbat culoarea. Irisurile au devenit mai incetosate, mai adormite, mai molcome. El ii prinde mana si i-ostrange cu blandete.
Observi cladirea in dreptul careia te dai jos in fiecare dimineata. Te dezmeticesti. Te ridici in graba si ceri scuze in stanga si-n dreapta. Cobori scarile autobuzului in sunetul aspru al alarmei de inchidere a usilor. Ai reusit sa iesi. Te mai intorci odata, ca pentru a-ti confirma realitatea momentului de mai devreme. Ei sunt tot pe scaun, in aceeasi pozizie. Nemiscati si statuari. Privirile le sunt deja departe, pe un taram numai de ei cunoscut. Si total inaccesibil.
Vei fiinta la randul tau intr-o acceptare muta si indiferenta. E un dat. Ca spalatul pe dinti. 3 minute dimineata si seara. 15-20 de minute de mers zilnic cu autobuzul. 1 minut de legat sireturile dimineata. Toate date. Toate acceptate. Toate mecanicizate. Pana la detasare afectiva completa.
Si statiile se succed. Mai observi din cand in cand, ca un automatism, statii sau cladiri. Iti mai ridici privirea, poate in mod ritualic, catre cate o anumita vitrina pe langa care treci zilnic. Gestul marcheaza deja scurgerea unui anumit timp, a unei anumite distante. Iti mai arunci privirea in jur, pentru a o intoarce repede spre gandurile proprii. Ca in aceasta dimineata.
Ocupa cele doua scaune din fata ta. Nemiscati ca niste statui. El, la vreo 70 de ani, cu fruntea brazdata de doua cute puternice. Ei i-ai da aceeasi varsta. Un zambet de liniste creionat parca in coltul gurii.
Observi, cu oarecare intrigare, ca automatismul tau nu-si urmeaza calea si in loc sa-ti reintorci privirea spre geam, ramai atintit in fata. Vitrina care marcheaza jumatatea drumuluia trecut fara ca tu sa o observi. Iti dai seama dar ramai fixat, absorbit, in aceeasi pozitie.
El isi intorce usor capul spre ea. O priveste putin dupa care zambeste plin de blandete. Parca pentru el. Isi intoarce capul inapoi si din nou par ca doua statui cu priviri paralele, scaldate intr-o liniste eterna. Mana ei se desprinde din poala si, fara a iesi din fixitatea statuara, se duce spre el. Ii atinge mana.El o desface pe al lui din prinsoarea celeilalte si i-o ofera. Ea il mangaie incet, bland,de parca i-ar transmite tot universul prin simpla atingere. Privirile lor, paralele, nemiscate, parca si-au schimbat culoarea. Irisurile au devenit mai incetosate, mai adormite, mai molcome. El ii prinde mana si i-ostrange cu blandete.
Observi cladirea in dreptul careia te dai jos in fiecare dimineata. Te dezmeticesti. Te ridici in graba si ceri scuze in stanga si-n dreapta. Cobori scarile autobuzului in sunetul aspru al alarmei de inchidere a usilor. Ai reusit sa iesi. Te mai intorci odata, ca pentru a-ti confirma realitatea momentului de mai devreme. Ei sunt tot pe scaun, in aceeasi pozizie. Nemiscati si statuari. Privirile le sunt deja departe, pe un taram numai de ei cunoscut. Si total inaccesibil.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire